„Când am îmbrăcat haina călugărească, Domnul m-a făcut să înţeleg cât de darnic este faţă de cei care se înving pe ei înşişi pentru a-i sluji lui. În aceeaşi clipă am simţit în sufletul meu o mulţumire atât de mare pentru starea pe care am ales-o, încât nimic nu a putut să o micşoreze până în ziua de astăzi… Nu aveam încă, mi se pare, iubirea de Dumnezeu… Dar o lumină puternică m-a făcut să înţeleg că tot ce este trecător valorează foarte puţin”. Timp de douăzeci de ani a trăit în mănăstire, încercând să împace dorinţa desăvârşirii spirituale cu satisfacerea dorinţei de comoditate şi afecţiuni umane. Dar într-o zi, icoana cu „Ecce Homo” aflată în capelă s-a însufleţit şi a început să sângereze în prezenţa Terezei; atunci Tereza a îngenunchiat în faţa lui Cristos şi L-a rugat să-i dea „odată pentru totdeauna puterea de a nu-l mai ofensa”. Întărită de harul divin, a rupt în inima ei legăturile unor afecţiuni prea omeneşti şi a dăruit-o lui Dumnezeu, începând o viaţă nouă, plină de suferinţe şi bucurii suprafireşti, pe care le-a descris cu măiestrie în cărţile sale: „Drumul perfecţiunii”, „Gânduri despre iubirea de Dumnezeu”, „Castelul interior”.
Deoarece în mănăstiri pătrunsese luxul, comoditatea, delăsarea, Tereza a simţit chemarea de a se consacra operei de reformare a vieţii călugăreşti. După ce s-a sfătuit cu mai mulţi oameni renumiţi prin sfinţenia şi înţelepciunea lor, a obţinut de la Papa Pius al IV-lea aprobarea de a proceda la întemeierea unor mănăstiri în care să se respecte cu stricteţe rânduielile primitive, foarte aspre, ale ordinului Carmelitan. Astfel, la 27 august 1562 a luat fiinţă lângă Ávila prima mănăstire a Carmelitanelor Desculţe, dedicată Sfântului Iosif. Cu această ocazie s-a sfinţit şi prima biserică în cinstea Sfântului Iosif. La moartea Sfintei Tereza existau în Spania 32 mănăstiri reformate, 17 pentru femei şi 15 pentru bărbaţi. Această operă imensă a cerut din partea Sfintei Tereza multă energie, tenacitate, inteligenţă şi îndeosebi o încredere fără margini în Providenţa divină. „Tereza fără harul lui Dumnezeu este o femeie sărmană; cu harul lui Dumnezeu, este o forţă; cu harul lui Dumnezeu şi cu mulţi bani, este o putere”.
Cunoscătoare adâncă a vieţii sufleteşti şi înţeleaptă conducătoare de conştiinţe, Tereza a rămas şi femeia practică ce se ocupa de cele mai mărunte lucruri din casă şi de problemele economice ale vieţii; la orice reîntâlnire cu surorile ei de mănăstire, căuta să vină cu mici atenţii pentru fiecare dintre ele şi dorea ca severitatea mănăstirească să fie însoţită de o sinceră şi neîncetată voie bună.
La 4 octombrie 1582 se afla în mănăstirea din Alba (Spania), epuizată de eforturile şi călătoriile întreprinse; simţind că se apropie sfârşitul, a cerut să i se aducă Sfânta Împărtăşanie; când a văzut Preasfântul Sacrament, a exclamat: „Domnul meu şi Mirele meu! A venit în sfârşit clipa după care am suspinat cu atâta dor”. Spre orele 9 seara a închis ochii, cu capul rezemat de braţul sorei Ana a Sfântului Bartolomeu, după un extaz ce a durat 14 ore. Papa Grigore al XV-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare în ziua de 12 martie 1622.