În seara zilei de 30 septembrie a anului 1897, la infirmeria călugăriţelor carmelitane din Lisieux (oraş în nord-vestul Franţei), o tânără călugăriţă care abia împlinise vârsta de douăzeci şi patru de ani şi nouă luni, după o agonie de două zile, închidea ochii pentru viaţa pământească; era Maria Francisca Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe. În acea clipă de seară, la orele 19 şi douăzeci de minute, s-a împlinit dorinţa fierbinte exprimată de ea în „Actul de ofrandă către iubirea îndurătoare”: „O, Dumnezeul meu… Vreau ca fiecare bătaie a inimii mele să reînnoiască de nenumărate ori această ofrandă adusă ţie, până când umbrele se vor destrăma şi astfel eu să-ţi pot mărturisi iubirea mea în veşnica întâlnire Faţă în Faţă”. Privind spre Crucifixul ce-l ţinea în mâini a şoptit: „Oh! îl iubesc…”. După câteva clipe a continuat: „Dumnezeul meu… eu… te iubesc”. Au fost ultimele cuvinte, rostite cu glas aproape stins.
După nouă ani de viaţă trăită împreună cu Tereza, unele dintre surori se întrebau nedumerite: „Ce s-ar putea scrie în cronica mănăstirii despre această mult prea tânără călugăriţă?” Nu au avut ocazia să observe atitudini sau fapte care să depăşească ritmul şi cadrul obişnuit al practicilor prescrise de regulamentul vieţii de fiecare zi; dar când sora stareţă le-a destăinuit însemnările pe care Tereza le-a notat într-un caiet intitulat: „Istoria primăverii unei mici flori albe”, au recunoscut cu uimire şi bucurie că în mijlocul lor a trăit un suflet excepţional de mare. Aceste însemnări, scrise din porunca superioarei mănăstirii, au fost publicate sub titlul: „Istoria unui suflet”; în scurt timp ele au devenit cunoscute şi gustate nu numai în Franţa, dar în întreaga Biserică Catolică; ele descopereau taina şi frumuseţea unei vieţi trăite în iubirea lui Dumnezeu şi trezeau în nenumărate suflete încrederea în posibilitatea de a transforma chiar şi cele mai simple şi banale acţiuni în acte de iubire cerească, iubire aducătoare de pace şi bucurie în inimi şi între oameni. Într-o epocă de aprinse discuţii referitoare la legile fundamentale ale vieţii omeneşti, individuale şi sociale, Mica floare din Lisieux afirmă prin scrisul şi faptele sale că suprema lege este Iubirea.
Sfânta Tereza a Pruncului Isus este ultimul din cei nouă copii ai soţilor Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Ludovic, ceasornicar-bijutier în orăşelul Alençon şi Zelia, lucrătoare într-un atelier de dantele, s-au căsătorit la o vârstă mai înaintată; el avea 35 de ani iar ea 27; amândoi, în prima parte a vieţii, ar fi dorit să intre în mănăstire, dar din diferite motive nu au fost primiţi. După căsătorie s-au hotărât să trăiască împreună ca frate şi soră, dar un duhovnic luminat i-a convins să-şi schimbe gândurile. Dacă fiecare şi-ar fi urmat primele îndemnuri ale inimii „cea mai mare sfântă a timpurilor moderne” nu ar fi văzut lumina zilei.
Deoarece şi în mănăstire se află tot făpturi omeneşti, Tereza nu a fost scutită de suferinţe, lipsă de înţelegere, chiar umiliri dureroase. Deşi suferindă, ameninţată de tuberculoză pulmonară, nu a refuzat nici o muncă, oricât de grea, nu şi-a permis nici o abatere de la rânduielile aspre ale vieţii carmelitane. Lectura operelor Sfântului Ioan al Crucii, apoi a imitaţiei lui Cristos şi a Sfintelor Scripturi i-au alimentat seninătatea, şi netulburata pace. Se considera chemată să arunce în calea lui Isus florile micilor sacrificii. În timpul liber se ocupa de pictură şi poezie spirituală; urmând porunca stareţei, cu doi ani înainte de moarte a început să-şi consemneze amintirile, gândurile şi sentimentele, în minunata „Istorie a unui suflet”. Din toate operele sale se desprinde o luminoasă înţelegere a vieţii creştine, cuprinsă în expresia: „Calea copilăriei spirituale”. „Eu m-am oferit Pruncului Isus să facă din mine o jucărie a lui şi l-am rugat să nu mă considere ca un bibelou preţios la care copiii se mulţumesc doar să privească, ci ca o minge mică, fără valoare, de aruncat la pământ şi de bătut cu picioarele, sau de strâns la piept, atunci când i-ar face plăcere”.
Deşi ascunsă de zidurile înalte ale mănăstirii, Tereza a privit la întreaga Biserică şi la întreaga omenire. S-a oferit lui Dumnezeu să fie inima veşnic neodihnită care prin jertfe şi rugăciuni să trimită întregului organism uman sângele curat al iubirii divine; gândul acesta i-a dat putere şi curaj până în ultima clipă a vieţii, din ziua de 30 septembrie 1897. Cu puţin timp înainte de a muri, Tereza a promis că după ce va ajunge în cer, va face să coboare pe pământ o ploaie de trandafiri; ea şi-a ţinut promisiunea. În urma nenumăratelor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925, Papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea Sfintelor altare, iar la 14 decembrie 1927 a proclamat-o patroană principală a misiunilor, alături de Sf. Francisc Xaveriu.