Ineu (maghiară: Borosjenő; sârbă: Јенопоље; turcă: Yanova) este un oraș în județul Arad, Crișana, România, format din localitatea componentă Ineu (reședința), și din satul Mocrea. Situat la o distanță de 57 km față de municipiul Arad, orașul Ineu ocupă o suprafață de 116,6 km2 la contactul Depresiunii Crișului Alb cu Câmpia Crișurilor.
Ineul este principala poarta de intrare în Țara Zarandului. Orașul are în componență și localitatea rurală Mocrea.
Istoria medievală a Ineului se suprapune cu istoricul cetății, situată pe Calea Traian, operă a arhitecturii Renașterii târzii. Aici încă din 1295 este atestată documentar o fortăreață ridicată în centrul unui cnezat românesc. Mai târziu importanța cetății crește, devenind centrul unui mare domeniu feudal, compus din 51 de sate.
Adevărata importanță o capătă însă după 1541, odată cu constituirea Transilvaniei ca principat autonom și când, alături de Caransebeș, Lugoj și Oradea, devine o verigă însemnată în centura vestică de apărare antiotomană a principatului. În 1566, după o rezistență eroică, este cucerită de otomani. În 1595 armatele ardelene au căutat sa recucerească Câmpia Aradului.
Tocmai în timpul recuceririi Bucureștilor de către otomani a sosit vestea că trupele ardelenești au ajuns sub zidurile Ineului. La 22 octombrie 1595 garnizoana otomană de la Ineu a fost silită să capituleze.
În noiembrie 1599, ca urmare a victoriei lui Mihai Viteazul în bătălia de la Șelimbăr, cetatea a intrat sub stăpânirea acestuia. Pârcălabul trimis din Țara Românească exercita jurisdicție în tot cuprinsul comitatului Zarand. În luptă, garnizoana Ineului participă la bătălie alături de Mihai Viteazul. Peste câteva luni voievodul a trecut prin aceste părți în drum spre Praga, pentru a duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, care se aliase cu nobilimea transilvană împotriva domnitorului.
Dezvoltarea tehnicii militare, în special a artileriei, reclamă construcția cetății potrivit noilor condiții de luptă. De aceea, începând cu anul 1645, lucrările se execută sub conducerea lui Gabriel Haller, așa cum o arată placa așezată atunci pe poarta cetății. Acesta studiase arhitectura militară în Italia și adopta soluții originale adecvate stilului Renașterii târzii.
Cetatea se compunea de fapt din două elemente. Primul, cetatea interioară cu două nivele, existentă până astăzi, are formă de pătrat, la colțuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate, care permiteau acțiunea eficace a artileriei, încă văzându-se urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc. Al doilea element situat în exterior, la o distanță de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colțuri. Din acestea nu ne-au rămas decât puține urme, între care se remarcă rămășițele bastionului dinspre Crișul Alb, situat în grădina școlii. Zidurile erau înconjurate din trei părți de șanțuri cu apă, pe cea de a patra latură curgând Crișul Alb. Cucerită din nou de turci în 1658, fapt relatat pentru importanța lui și de Miron Costin, aceștia o stăpânesc până la sfârșitul secolului, când este cucerită de către trupele habsburgice.
După o scurtă perioadă de folosire de către grănicerii mureșeni (1700-1745), cetatea a fost lăsată în părăsire, doar cea interioară fiind refăcută pe la 1870, în mare măsură deformată. În această perioadă Ineul devine un important centru economic, politic și cultural.