Cutremuratu-s-a pământul,
scârbit de-al lumii greu păcat;
pe cer şi-a-nsângetat veşmântul
al nopţii astru întristat.
Şi soarele-a fugit cu groază,
în umbra negrei nopţi ascuns,
pe-al Vieţii Soare să nu-L vază
pe cruce atârnat, străpuns.
Văzduhul tot, cu ploi de lacrimi,
pe-al cerului Stăpân jelea -
şi numai omul, prins în patimi,
nepăsător sărbătoarea.
Sărbătorea o liberare
de-un incomod Acuzator,
crezând că va avea scăpare
şi că va fi biruitor.
O, numai omul - pentru care
trimis-a cerul ce-avea sfânt -
orbit, în ura cea mai mare,
îngroapă Cerul în pământ.
O, dulce vreme a iertării,
să nu te duci aşa curând,
chiar dacă tronul nepăsării
tot pare neclintit şezând.
Căci Golgota mai este încă
Mijlocul de pământ ceresc
pe care-n jertfă grea şi-adâncă
păcatele se ispăşesc.